Cu ocazia împlinirii a 76 de ani de la cea de-a doua deportare în masă din Republica Moldova, din iulie 1949, mulți soroceni au comemorat victimele represiunilor politice la Biserica „Sfinții Brâncoveni” din municipiul Soroca.
VALENTINA LEȘAN, PREȘEDINTA ASOCIAȚIEI DEPORTAȚILOR DIN SOROCA, și-a amintit cu durere povestea familiei sale: „Buneii mei, împreună cu copiii — mama și tata — au fost ridicați și duși în Siberia, la Tiumeni. Acolo s-au căsătorit, iar apoi m-am născut eu. Am trăit acolo 14 ani, după care ne-am întors în Moldova. Bunica, din partea mamei, a murit acolo. Când ne-am întors, casa bunicilor era transformată într-un hambar pentru grâne. N-am mai putut trăi în ea, pereții se umpleau de mucegai.”
OLGA REVENCO (STOICA), URMAȘI A DEPORTĂRILOR, își amintește cum familia ei a încercat să scape: „Mama era gravidă cu sora mea mai mare. A venit un reprezentant de la ”selsovet” și, pe ascuns, ne-a spus că suntem pe lista de deportare. Mama a încercat să se ascundă în porumb, dar soldații călare au verificat tot. Ea încerca să fugă, dar cum poate o femeie gravidă să fugă de un cal?”
ALA RAȚĂ, FIICĂ DE DEPORTAT, a povestit drama tatălui său: „Tata era de origine rusă, a rămas aici, în Moldova, și s-a căsătorit cu mama în 1917. După război, nu s-a mai putut întoarce în Rusia. A devenit profesor, iar puterea locală de atunci, România, l-a trimis la Bălănești, unde a înființat școala satului. În 1945, a fost acuzat de trădare de patrie și dus în lagăr, unde a stat 10 ani…”
Tot ceea ce își doresc acum urmașii celor deportați și chinuiți prin Siberia de gheață este ridicarea unui monument în memoria tuturor celor care au fost maltratați, deportați și uitați de istorie.